Compunere argumentativă genul liric ‐ "Lacul" de Mihai Eminescu

Compunere argumentativă genul liric ‐ "Lacul" de Mihai Eminescu

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul își exprimă în mod direct gândurile, ideile, sentimentele prin intermediul eului liric, apelând la un limbaj poetic bogat în procedee artistice (figuri de stil și imagini artistice). 

Opera literară "Lacul" de Mihai Eminescu aparține genului liric deoarece are o structură specifică organizată în strofe și versuri, stările de spirit și sentimentele sunt exprimate direct, iar expresivitatea se realizează prin mijloace artistice.

În primul rând, poetul își exprimă în mod direct sentimentele față de frumusețea naturii în mijlocul căreia acesta creează un decor romantic în care poate visa liniștit la iubirea perfectă ("Lacul codrilor albastru"). În text apar elemente specifice naturii terestre: lacul, codrii, nuferii, trestiile, Dar și un element component naturii cosmice—luna. Aceste elemente reprezintă simboluri ale naturii pe care poetul o personifică astfel încât acesta trăiește cu intensitate iubirea celor doi.

Scenariul de dragoste se desfășoară într-o atmosferă calmă, regăsită prin prezența adverbului "lin", într-un spațiu intim ("luntrea mică "). Aspirația poetului spre o iubire perfectă se regăsește și prin prezența verbelor la modul conjunctiv ("să sărim", "să plutim") care compun planul imaginar în timp ce verbele la timpul prezent exprimă planul realității ("cutremură", "nu vine", "suspin", "sufăr").

În al doilea rând, textul-suport prezintă un limbaj cu o valoare expresivă prin intermediul căruia se realizează descrierea tabloului de natură. Poetul apelează la figuri de stil simple fără o încărcătură artistică. Astfel, apare o serie de epitete: cromatice ("lacul albastru"); exprimate prin adjectiv ("luntrea mică"); exprimate prin adverb ("lin foșnească"); epitet metaforic ("glas de ape"). Personificarea contribuie la însuflețirea naturii ("lacul tresărind", "lacul cutremură"). De asemenea, în text, își face simțită prezența și in versiunea prin care se pune accentul atât pe adjective ("unduioasa apă"), cât și pe adverbe ("lin foșnească"). 

La nivelul textului, apar imagini artistice vizuale care conturează tabloul de natură ("suferi galbeni"), dar și imagini auditive care mențin starea de liniște de care poetul are nevoie. 

În concluzie, poezia "Lacul" de Mihai Eminescu aparține genului liric prin elementele sale definitorii: exprimarea directă a sentimentelor, prezența eului liric, limbajul artistic bogat.