Compunere argumentativă genul liric—"Izvorul nopții" de Lucian Blaga

Compunere argumentativă genul liric — "Izvorul nopții" de Lucian Blaga

"Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea."

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul își exprimă în mod direct gândurile, ideile, sentimentele prin intermediul eului liric, apelând la un limbaj poetic bogat în procedee artistice (figuri de stil și imagini artistice).

Opera literară "Izvorul nopții" de Lucian Blaga aparține genului liric deoarece are o structură de tip modernist, prin exprimarea în mod direct a sentimentelor și ideilor poetice și prin expresivitatea limbajului artistic.

În primul rând, poetul Lucian Blaga își mărturisește direct sentimentele de admirație față de frumusețea iubitei ("ți-s ochii așa de negri"). Prezența eului liric se regăsește atât prin forme verbale și pronominale la persoana I ("stau", "îmi", "mea"), cât și la persoana a II a ("ți-", "ta", "tăi"). De asemenea, eul liric găsește perfecțiunea în iubire și prin utilizarea celor două substantive în cazul vocativ ("frumoaso", "lumina"). Titlul poeziei este o metaforă care sugerează fascinația eului liric în raport cu frumusețea feminină ("Izvorul nopții").

Cuvantul-cheie al textului este constituit de prezența substantivului "ochii" repetat de trei ori, în felul acesta poetul insistă pe intensitate negrului care proiectează imaginea iubitei într-o atmosferă de mister.

În al doilea rând, ideile poetice sunt evidențiate printr-un limbaj expresiv care apelează la metafore ("izvorul nopții", "ochii tăi sunt izvorul", "o mare de întuneric "). În text apare și o serie de epitete care sugerează profunzimea acestora, dar și misterul pe care îl degajă ("ochii-așa de negri" , "ochii adâncii", "tainic curge").  Enumerația "peste văi și peste munți și peste șesuri" semnifică puterea pe care o au ochii iubitei, lumina acestora cuprinde întreaga natură, întreg universul. 

Elementele de versificație sunt specifice poeziei de tip modernist, versurile nu sunt organizate în strofe, ritmul și rima lipsesc, măsura este inegală, însă muzicalitatea este dată prin pauzele create de punctuație și tipică (așezarea cuvintelor), redând emoția eului liric îndrăgostit. 

În concluzie, poezia "Izvorul nopții" de Lucian Blaga aparține genului liric prin invocarea frumuseții iubitei și prin punerea-n valoare a acesteia prin mijloacele artistice utilizate.

Compunere argumentativă genul liric ‐ "Lacul" de Mihai Eminescu

Compunere argumentativă genul liric ‐ "Lacul" de Mihai Eminescu

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."

Genul liric cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul își exprimă în mod direct gândurile, ideile, sentimentele prin intermediul eului liric, apelând la un limbaj poetic bogat în procedee artistice (figuri de stil și imagini artistice). 

Opera literară "Lacul" de Mihai Eminescu aparține genului liric deoarece are o structură specifică organizată în strofe și versuri, stările de spirit și sentimentele sunt exprimate direct, iar expresivitatea se realizează prin mijloace artistice.

În primul rând, poetul își exprimă în mod direct sentimentele față de frumusețea naturii în mijlocul căreia acesta creează un decor romantic în care poate visa liniștit la iubirea perfectă ("Lacul codrilor albastru"). În text apar elemente specifice naturii terestre: lacul, codrii, nuferii, trestiile, Dar și un element component naturii cosmice—luna. Aceste elemente reprezintă simboluri ale naturii pe care poetul o personifică astfel încât acesta trăiește cu intensitate iubirea celor doi.

Scenariul de dragoste se desfășoară într-o atmosferă calmă, regăsită prin prezența adverbului "lin", într-un spațiu intim ("luntrea mică "). Aspirația poetului spre o iubire perfectă se regăsește și prin prezența verbelor la modul conjunctiv ("să sărim", "să plutim") care compun planul imaginar în timp ce verbele la timpul prezent exprimă planul realității ("cutremură", "nu vine", "suspin", "sufăr").

În al doilea rând, textul-suport prezintă un limbaj cu o valoare expresivă prin intermediul căruia se realizează descrierea tabloului de natură. Poetul apelează la figuri de stil simple fără o încărcătură artistică. Astfel, apare o serie de epitete: cromatice ("lacul albastru"); exprimate prin adjectiv ("luntrea mică"); exprimate prin adverb ("lin foșnească"); epitet metaforic ("glas de ape"). Personificarea contribuie la însuflețirea naturii ("lacul tresărind", "lacul cutremură"). De asemenea, în text, își face simțită prezența și in versiunea prin care se pune accentul atât pe adjective ("unduioasa apă"), cât și pe adverbe ("lin foșnească"). 

La nivelul textului, apar imagini artistice vizuale care conturează tabloul de natură ("suferi galbeni"), dar și imagini auditive care mențin starea de liniște de care poetul are nevoie. 

În concluzie, poezia "Lacul" de Mihai Eminescu aparține genului liric prin elementele sale definitorii: exprimarea directă a sentimentelor, prezența eului liric, limbajul artistic bogat. 

Comentariu "Lacul" de Mihai Eminescu

Comentariu "Lacul" de Mihai Eminescu‐Clasa a VIII a

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."

Poezia "Lacul" de Mihai Eminescu se încadrează în seria poeziilor de dragoste și de natură prin tematică.

Împletirea dintre tema iubirii și tema naturii în poezia eminesciană evidențiază că povestea de dragoste imaginată de poet se derulează într-un cadru romantic în care elementele naturii sunt aproape de sufletul îndrăgostiților și participă cu intensitate la acest scenariu.

Natura are motive specifice poeziei lui Mihai Eminescu:
—lacul: apă stătătoare care sugerează liniștea, calmul, meditația;
—codrii: simbolizează viața, dar și proiecția celor doi îndrăgostiți;
—nuferii: accentuează frumusețea decorului romantic;
—luna: element al spațiului cosmic care luminează locul în care se află cei doi îndrăgostiți;
—trestiile: element component al vegetației din lacuri, sugerând neliniștea prin foșnetul și intuirea acestei plante.

Poezia este alcătuită din cinci catrene organizate în jurul unor cuvinte-cheie:
1. Natura
2. Așteptarea
3 + 4. Întâlnirea
5. Dezamăgirea.

În prima strofă, natura oferă cadrul perfect pentru întâlnirea dintre cei doi. Personificarea naturii sugerează că elementele acestui decor iau parte la povestea de dragoste.

În a doua strofă incepe visul de iubire prin așteptarea iubitei cu atâta nerăbdare. Aceasta are o apariție bruscă în imaginația poetului, iar apropierea dintre cei doi este puternică. "Ea" reprezintă idealul de feminitate, perfecțiunea, însă totul rămâne la nivelul visului, iubita este doar o închipuire, o iluzie.

În a treia strofă și a patra strofă are loc întâlnirea imaginară dintre poet și iubita sa, aceștia își vor mărturisi dragostea pe mijlocul lacului, într-o luntre mică, departe de ochii tuturor.

Ultima strofă rupe visul de iubire, poetul trăiește dezamăgirea deoarece realitatea îi demonstrează că iubirea perfectă nu există.

Verbele din poezie se află la:
—modul indicativ, timpul prezent ("încarcă", "cutremură", "ascult", "aștept", "nu vine", "suspin", "sufăr") exprimă o acțiune reală, desfășurată în momentul vorbirii;
—modul conjunctiv, timpul prezent ("să răsară", "să cadă", "să sărim", "să scap", "să scape", "să plutim", "să foșnească", "să sune") exprimă o acțiune posibilă, dar nerealizată.

Din punct de vedere stilistic, poezia nu abundă în figuri de stil, poetul preferă simplitatea artistică. Astfel, regăsim în text:
—epitete exprimate prin adjectiv ("luntrea mică");
—epitete cromatice ("lacul albastru", "nuferii galbeni", "cercuri albe");
—epitete exprimate prin adverb ("să-mi cadă lin", "lin foșnească");
—metafore ("glas de ape");
—personificări ("lacul cutremură", "lacul tresărind");
—inversiuni ("blândei lune", "unduioasa apă").